INTAIA MINUNE A LUI IISUS IN EVANGHELIA DUPA MARCU

În vremea aceea a venit Iisus în casa lui Simon și a lui Andrei, împreună cu Iacov și cu Ioan. Iar soacra lui Simon zăcea cuprinsă de friguri și îndată I-au vorbit despre ea. Și, apropiindu-Se, a ridicat-o, apucând-o de mână. Și au lăsat-o frigurile și ea le slujea. Iar când s-a făcut seară și soarele apusese, au adus la El pe toți bolnavii și demonizații. Și toată cetatea era adunată la ușă. Și a tămăduit pe mulți care pătimeau de felurite boli și a alungat mulți diavoli. Iar pe diavoli nu-i lăsa să vorbească, pentru că-L știau că El e Hristos. Și a doua zi, foarte de dimineață, ridicându-Se, a ieșit și S-a dus într-un loc pustiu și Se ruga acolo.”

Marcu 1, 29-35

Vindecarea soacrei lui Petru este prima minune mentionata in Evanghelia dupa Marcu!

Relatarea este scurta iar evenimentul, dupa felul simplu al relatarii, poate fi considerat unul banal. Totusi, aceasta minune ne vorbeste despre însemnătatea tuturor celorlalte minuni !

De ce oare Ev. Marcu a ales ca prima minune relatata să fie o vindecare de febră care, cu putina rabdare, ar fi trecut? 

De ce Iisus isi incepe activitatea cu o minune "simpla" ca aceasta ? Ar fi putut săvârși încă de la început o înviere, ceva cu impact, prin care să-și arate imensa Sa putere. 

Minunea este un semn. Dacă semnul este prea mare, omul, naucit, nu reușește să-l perceapa. De fapt, semnul mic ne ajută mai bine să înțelegem mesajul!Niciodată importanta nu este minunea în sine! 

In cazul de fata, adevărata minune se gaseste în finalul textului,  după vindecare…cand ni se spune ca, femeia, vindecată de rău și de febră, „le slujea” !

Rezultatul tuturor minunilor dumnezeiesti este acela de a fi capabili să slujim. Egoismul nostru ne impinge mereu sa ne folosim de celălalt și sa-l subjugăm. Adevărata minune, cea care ne face sa fim asemenea lui Dumnezeu, este puterea noastra de a iubi, iar a iubi înseamnă a sluji, a ne pune in slujba celuilalt.
Prin asta este importantă această minune, pentru că oferă adevărata valoare a tuturor minunilor. Ajungem astfel să înțelegem care este sursa si rostul minunilor la care visam cu totii. Minunile sunt semnul lui Dumnezeu, semnul iubirii lui Dumnezeu, si nu cel al puterii Sale.

Febra pare un lucru mic, dar, de fapt, este un semn de boala gravă
Această femeie e cuprinsă de febră, de o febră fizică.
Dar din context, aflăm ca în casa lui Petru sunt prezenți Andrei, Iacob și Ioan, primele patru persoane, care au răspuns chemării lui Iisus, si vom înțelege ca mai exista si un alt soi de febră…

Lor li s-a arătat puterea acestui Cuvânt, acesti barbati au lăsat totul și L-au urmat. Si Domnul le face acestora acum o prima instruire.

În  textul evanghelic se descrie atenția apostolilor față de bolnavă, dar în special faptul că ei se adresează Celui de la care pot primi într-adevăr soluția. Iisus, intervine caci bolile noastre, febrele noastre, răutățile noastre nu-L țin departe de noi pe Domnul! Acolo unde este chemat și unde-i nevoie, El vine.

„Și a ridicat-o" ! Vindecarea de această febră este ca si o trecere de la moarte la viață. Mantuitorul o readuce la starea de viata prinzând-o de mână. Minunea se petrece deci prin atingere, iar atingerea nu este magie. Atingerea este prima formă a cunoașterii, a comuniunii și a comunicării. Iar Dumnezeu cu adevărat ne atinge.
Există multiple feluri de atingere. Cuvântul atinge si atunci totul se schimbă … In înghesuială  nu simti atingere, ci presiune, jena. Atingerea lui Dumnezeu este una adanca, profunda, vindecatoare. 

Domnul o atinge pe femeie cu adevărat. Mai mult, chiar o ia de mână…

Atingând apa te uzi, atingând focul te arzi, dar daca Il atingi pe Dumnezeu sau esti atins de El, capeti putere, iar puterea lui Dumnezeu este cea a slujirii. Domnul ne da puterea Sa. 

Ca „ea le slujea  ” nu înseamnă că i-a slujit doar atunci și atât. În text verbul este la modul imperfect, însemnând că „a început să-i slujească si continua”. Faptul că-i slujea, ii servea la masă, înseamnă că a fost vindecată!  

Slujirea este sensul și scopul tuturor minunilor caci ea este expresia concretă a iubirii. Opusul slujirii este subjugarea, aservirea.

Dumnezeu este slujitor. Slujește si se jetfeste pentru noi.
Nu persoanele importante contează în ochii lui Dumnezeu, ci persoanele care știu să slujească, sa se daruiasca celorlalti!

Așadar, textul biblic ne oferă exemplul valorii supreme pe care Iisus a venit să o aducă pe pământ, valoarea lui Dumnezeu care-i iubire și jertfire.

In mod firesc noi ne folosim de alții… chiar si fără răutate, iar dacă vedem că o persoana nu ne folosește la nimic, nu mai dezvotam cu ea o relatie. Dar firescul lui Dumnezeu este să ne slujească indiferent de cat Il iubim!

Vestea bună, Evanghelia, vine sa restaureze omul. Omul restaurat este capabil sa se puna in slujba tuturor, deci sa-i slujeasca pe alții!

Așadar, noi decidem soarta acestei lumi, în funcție de duhul care ne locuieste. Dacă Duhul lui Dumnezeu, cel al iubirii, e in noi, această lume poate sa devina frumoasă! Dacă nu, toate lucrurile devin obiectul separării, al luptei, al dezbinarii.
Iata de ce această mică minune, pusă in Evanghelia lui Marcu la început, ne arată direcția întregii Evanghelii!

Versetele urmatoare sunt concluzia primei zile a propovaduirii Mantuitorului, si cuprinde  in cateva cuvinte programul Sau! Iisus spune: „Timpul s-a sfârșit, pentru că Împărăția lui Dumnezeu este aici”. Împărăția lui Dumnezeu este pe pamant! Așadar Iisus ne prezintă un drum, al Sau, care are in vedere ca noi sa ne eliberam din sclavia pacatului si sa invatam sa iubim!

Dar când s-a făcut seară și soarele apusese, au adus la El pe toți bolnavii și demonizații. Și toată cetatea era adunată la ușă. Și a tămăduit pe mulți care pătimeau de felurite boli și a alungat mulți diavoli. Iar pe diavoli nu-i lăsa să vorbească, pentru că-L știau că El e Hristos. 

E adevărat că toate , si cele frumoase si cele urate, ajung la punctul final, se termină ... Vine seara si apoi noaptea!

Lăsarea întunericului, reprezintă începutul odihnei omului, adică a mortii, stare in care totul se sfârșește, caci noaptea înghite totul, si omul își încheie activitatea, fara sa mai poata face nimic!  

Aceasta este activitatea pe care o are omul : ziua lucreaza, trăiește „ziua” existenței sale, apoi moare și totul se sfârșește. În textul nostru vom vedea că seara și noaptea lui Iisus sunt mult mai interesante decât ziua. Caci, desi a sosit seara, nu se termină totul. Dacă în timpul zilei a vorbit doar câtorva persoane, a vindecat-o doar pe soacra lui Petru, seara, tot orașul stătea la ușă pentru a asculta Cuvântul Sau, ceea ce înseamnă că seara – iar seara lui Iisus este moartea Sa – nu-i sfârșitul drumului, al călătoriei Sale, ci e momentul în care El împlinește totul!

Pentru noi seara este sfârșitul tuturor activităților, dar pentru Iisus, seara, când își va da viața pentru toți, devine începutul întregii Sale lucrări . Asta pentru ca activitatea Sa nu-i oprita de somn, adica de moarte, si ca în moarte El se realizeaza pe deplin, murind pentru noi.

In timpul zilei a săvârșit câteva acțiuni, în timpul serii iata, îi întâlnește și-i primește pe toți, chiar tot orașul. Comportamentul lui Iisus răstoarnă toata ciclicitatea vietii noastre! Noi in timpul zilei facem fiecare ce putem iar seara ne oprim, căci totul s-a sfârșit. Atunci devenim cu totii egali macar in repaosul nostru.

El, în timpul zilei, a făcut ceea ce a putut, ca un om. Dar seara este momentul în care Este al intregului univers. Dumnezeu lucrează mereu dar în special pe timpul serii. 

Asta înseamnă exista un moment in care IL putem experimenta pe Dumnezeu într-un mod mai profund  și in care sa trăiesc viața în alt mod . Asadar seara – care nu-i inca somn, nu e inca sfârșitul  – ne sugerează, la nivel de credință, un moment in care se sfârșesc posibilitatile noastre, și încep cele ale lui Dumnezeu. 

Observăm in pasajul evanghelic că seara toți bolnavii și îndrăciții, tot orașul se afla la El. Tocmai când spunem: „Gata, s-a sfârșit puterea noastră, când ajungem la o anume limita, tocmai atunci intrăm în comuniune cu Celalalt. In limita noastră absolută (care este moartea) intrăm în comuniune cu Absolutul (cu Viața vesnica).

A nu ne mai teme de seară, a n-o mai privi ca pragul catre Dincolo, înseamnă a trăi bine întreaga viață. Altfel vom trăi  având coșmarul că va sosi seara (că ne apropiem de clipa cand vom sfârși în moarte), că tot ceea ce facem nu valorează nimic, pentru că oricum... vine seara.

Dar sensului vieții se desluseste la lumina serii! Și-i frumos să vedem că în prima zi a propovaduirii lui Iisus, seara devine plinătatea vieții, caci El a tămăduit pe mulți care pătimeau de felurite boli și a alungat mulți diavoli!.

Cuvântul „a tămădui”, indica o terapie. Grija Lui se manifesta pentru fiecare dintre noi. Dumnezeu, mereu ne ia în grija Sa! 

Iisus nu a vindecat bolile, ci bolnavii. „Și a alungat demoni mulți”. caci terapia Sa constă în eliberarea omului de rău.

„Iar pe demoni nu-i lăsa să vorbească, pentru că știau că El e Hristos”.

Cum se vede, dracii îl cunosc pe Iisus dar important nu este sa-L cunoaști pe Hristos, ci sa-L iubesti!  Dumnezeu este iubirea care  dă viața și-i slujește pe toți, si asta înseamnă că eu, dacă doresc să Ii seman, trebuie sa invat sa ma pun in slujba altora si sa-i iubesc. 

Și a doua zi, foarte de dimineață, ridicându-Se, a ieșit și S-a dus într-un loc pustiu și Se ruga acolo.

In zori, asadar, cand noaptea se ingana cu ziua, Iisus se ridica, merge în deșert  și  se roagă… fiind în comuniune cu Dumnezeu Tatal. In lumina cuvintelor acestui verset, suntem invitati să înțelegem ce este rugăciunea. 

Isus se ridica pentru a se ruga, iar noi, rugându-ne, ne ridicam.

Rugăciunea  te ajută să ieși din moarte și te pune în legatura cu Dumnezeu. Rugăciunea este o ieșire, o iesire din sine!

El „iese”.Când te rogi, ieși din tine, te abandonezi și-l primești pe Dumnezeu. 

Apoi,  El „Merge în deșert”…

„Și acolo Iisus se ruga”… Ce înseamnă că „se ruga”? Rugăciunea este prezentă în toate religiile. În general, rugăciunea este vazuta ca ceva bun in fata lui Dumnezeu, ca astfel sa Îl câștigi de partea ta, ca El sa te ajute; sau ca ceva magic, prin care captezi energia divina… Dar rugăciunea nu are nimic în comun cu toate acestea… Nu-i ceva pentru Dumnezeu. Dumnezeu nu are nevoie de gesturile noastre. 

Pentru un evreu rugăciunea înseamna a sta drept înaintea lui Dumnezeu care este Tată, Mamă, Mire – cealaltă parte a noastră – și Prieten. 

Iar rugăciunea – a sta înaintea Lui – este actul întemeietor al eului meu.  Rugăciunea înseamnă a trăi acest fapt de a fi al lui Dumnezeu, de a trăi această relație cu El. E suflul vieții, e însăși viața, pentru că e relația de iubire cu Dumnezeu, care e totul, și te ajută să intri în relație cu toți.  Fiecare moment al vieții, care se petrece în afara rugăciunii, este mort. Pentru că viața este această iubire cu și pentru Dumnezeu, care apoi devine iubire pentru toți ceilalți oameni și pentru toate creaturile.

Scopul, ținta zilei lui Iisus este rugăciunea spusă în noapte, pentru că in rugăciunea săvârșită în noapte, realizează plinătatea vieții. Iar noaptea e plină de lumină, e plină de Dumnezeu. Rugăciunea este arta maximă a vieții, pe care niciodată n-o învățăm destul de bine. Rugăciunea este bucuria de a sta în prezența, înaintea  lui Dumnezeu. Scopul zilei nu-i noaptea, ci-i lumina care pătrunde în noapte. Fapt pentru care noaptea devine timpul misterului comuniunii cu Dumnezeu!

Această rugăciune săvârșită noaptea târziu, spre dimineață, reprezintă începutul, rădăcina zilei. Poate că noi ne rugăm când putem, dar auzind că rugăciunea este temelia zilei și că din ea ne vine puterea, lucrurile ar trebui să se schimbe.

În Facerea 18, 22-32 avem rugăciunea de mijlocire a lui Avram.

Când Dumnezeu îi spune că Sodoma trebuie să fie distrusă, Avram mijlocește, iar Biblia ne prezintă tot dialogul dintre Avram și Dumnezeu. Avram pare un comerciant care se târguiește cu Dumnezeu, sugerându-I ce să facă, reducând mereu numărul drepților. Din acest text putem învăța că sufletul rugăciunii este tocmai acest raport de la persoană la persoană, de la prieten la prieten. Rugăciunea este un dialog, nu-i un monolog, dialog și relație. Mântuirea omului se construieste in acest dialog. Lăsând de o parte că ținta rugăciunii este mijlocirea, rugăciunea este acest dialog insistent, îndrăzneț cu Dumnezeu.

Avram mijlocește pentru un altul, vorbește pentru alții, se roagă pentru alții, prezintă dificultățile și obiecțiile acestora.

Biblia ne sugerează ca un om nu poate să se gândească doar la propriile sale afaceri, la nevoile sale, deoarece, dacă se roagă lui Dumnezeu, care este Tată, trebuie să-și amintească și de frați.

Un alt exemplu de rugăciune îl avem în Iesire 17, 8-13, când Moise, împreună cu poporul, imediat ce a ajuns în deșert, se află înaintea primei lupte cu dușmanii. Moise se urcă pe munte să se roage, pentru că victoria se capata în rugăciune, si se roagă cu mâinile ridicate; când mâinile îi cad, poporul pierde… Atunci, doi oameni îi sprijină brațele. 

Așadar, puterea noastră în noapte (în timpul pericolului) izvoraste din rugăciune, din comuniunea cu Dumnezeu. 

Apoi aflam ca rugăciunea este o luptă. Acest adevăr îl vedem dintr-un alt text, Fa. 32, 23 , unde se descrie lupta lui Iacob cu Dumnezeu, corp la corp. Și acest episod are loc noaptea, și e o luptă teribilă, iar în această noapte Iacob își primește numele, Israel… Cu alte cuvinte, în lupta cu Dumnezeu, noi primim adevăratul nostru nume, identitatea noastră. Cine-i omul? Este cineva care se ia la tranta cu Dumnezeu! Și nu-i puțin lucru! Faptul că omul își capătă identitatea tocmai din acest raport conflictual cu Dumnezeu, nu-i ceva nesemnificativ. Iar numele lui Iacob devine Israel: L-am văzut pe Dumnezeu față în față. Altfel spus, suntem chemați sa indraznim, să-L vedem pe Dumnezeu față în față. Acesta-i numele nostru, adică identitatea omului. În rugăciune nu ne pierdem, ci doar eul nostru fals dispare, lasand sa apara identitatea noastră adevărată. Stând înaintea lui Dumnezeu, eu înțeleg încet, încet, cine este El și cine sunt eu.

Dumnezeu nu ne spune: „Tu nu mă respecți pentru că te lupți cu Mine corp la corp”, ci se bucură. Biblia ne prezintă un Dumnezeu care se bucură să lupte cu noi corp la corp. Suspinele și gândurile noastre îl plictisesc. El preferă lupta corp la corp. Deci putem să ne mâniem pe El, dar important este să ajungem la această luptă corp la corp.

Acestea sunt pasaje foarte misterioase.

Un alt aspect al rugăciunii îl aflăm în Mc. 14,32, cand Iisus se roagă în grădină. În rugăciune rosteste adevăratul nume al lui Dumnezeu: Avva, Parinte. Cu alte cuvinte, în rugăciune descoperim două realități profunde: numele nostru și numele lui Dumnezeu. Se naște noul popor al lui Israel, ne naștem noi ca persoane și se naște Dumnezeu pe buzele și-n inimile noastre, cu numele Său adevărat!

În Lc. 11, 9-13 stă scris: „Cereți și vi se va da; căutați și veți afla; bateți și vi se va deschide… Și care tată dintre voi, dacă îi va cere fiul pâine, oare, îi va da piatră? Sau dacă îi va cere pește, îi va da, în loc de pește, șarpe? Deci dacă voi, răi fiind, știți să dați fiilor voștri daruri bune, cu cât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri va da Spiritul Sfânt celor care îl cer de la El!”.

Altfel spus, ce obținem în rugăciune? Aproape niciodată nu obținem ceea ce vrem, căci dacă am dobândi ceea ce dorim ar fi de rău… În rugăciune obținem suflarea de viață, însăși viața lui Dumnezeu! 

În rugăciune Dumnezeu mi se dă pe Sine! Rodul rugăciunii este iubirea față de întreaga lume, față de Dumnezeu, față de toți! Toate celelalte daruri  sunt false, dacă nu ne conduc la această iubire. Pentru că viața lui Dumnezeu este iubirea.  Și darul iubirii niciodată nu lipsește din rugăciune.

În Gal. 5, 22 se vorbește despre roadele Duhului, care sunt:  iubire, bucurie, pace, răbdare, bunăvoință, fidelitate, blândețe, libertate. Duhul te ajuta ca în loc să fii egoist, sa fii iubitor, în loc să fii trist, sa fii bucuros, în loc să fii nervos și închis în tine, sa fii plin de pace, în loc să fii dur, sa fii blând…  Acesta-i darul Duhului. Și-i un dar pe care niciodată nu ni-l însușim pe deplin, cat suntem pe pământ… Dar scopul nostru in viata ramane acela de a capata Duhul Sfant! Iar acest dar îl primim prin rugăciune, adică din comuniunea cu Dumnezeu.

Când spunem „rugăciune” ne referim la acea comuniune, la acea iubire față de Dumnezeu care nu are nimic de a face cu practicile oculte. 

Rugăciunea este inima omului care iubește, indiferent ce lucru face, chiar dacă spală vasele, muncește, învață, dacă întâlnește un alt om care-l plictisește… 

Rugăciunea este viața Duhului în noi, atenția față de Duhul lui Dumnezeu care locuiește în noi, trairea în prezența Duhului. 

Ziua lui Iisus se încheie în rugăciune și în noapte! Noaptea devine rugăciune, devine plinătate de lumină și de viață. Și din rugăciune își ia puterea.Sfârșitul este ceea ce-i începutul. Aici începe ziua.